Unde sunt IPO-urile noastre?
Odată cu venirea toamnei ne apropiem frenetic de un extraordinar record: nici un IPO (ofertă publică iniţială) pe piaţa de capital din România în cursul anului 2007. Această performanţă ar putea fi afectată de rătăcitul Transgaz, rămas agăţat într-un straniu program al Guvernului Năstase-O Piaţă Puternică-care ne-a adus la sfârşitul lui august a anului trecut la bursă Transelectrica, la doar 15 luni de la momentul anunţat iniţial de conducătorii de atunci ai Ministerului Economiei.
Atunci când la sfârşitul primăverii un membru al Comitetului bursei îl întreba, într-un cadru oficial, pe reprezentantul unui fond multinaţional ce măsuri are în vedere pentru stimularea IPO-urilor, am început să cred că recordul de care vorbeam este posibil.
Cu câtva timp în urmă, la o conferinţă despre piaţa de capital, la care fuseseră invitaţi şi reprezentanţi ai Transgaz, aceştia îşi exprimau cu sinceritate nedumerirea asupra modalităţii în care se va realiza listarea la bursă (majorare de capital, vânzare a acţiunilor statului pe piaţa de capital etc.), deşi acest fapt era public de peste un an şi jumătate[1]. Ţinând cont că intermediarul pentru listarea companiei a fost ales abia în luna martie 2007 şi luând în considerare experienţa sus-amintită din cazul Transelectrica este limpede că listarea companiei de transport a gazului anul acesta este aproape utopică.
De ce e bine să existe cât mai multe IPO-uri ale unor societăţi puternice pe o piaţă subnutrită ca cea din România ştie toată lumea.
De ce nu se înghesuie majoritarii companiilor private să vină la bursă iarăşi e un lucru cvasi-ştiut: teama de transparenţă.
De ce nu se realizează privatizări pe piaţa de capital şi de ce Guvernul (de dreapta şi având un ministru al Economiei şi Finanţelor cu oarecare implicare în fenomenul bursier, cel puţin prin participarea la evenimente) nu accelerează listarea unor pachete din societăţile pe care le mai controlează (companii de utilităţi, poşta, porturi, aeroporturi etc.) reprezintă (în condiţiile în care refuzăm orice proces de intenţie, sugestie, aluzie ori speculaţie) o chestiune de opţiune politică, realitate ce comportă un alt gen de analiză.
O să încercăm să răspundem la o singură întrebare: cât de greu este din punct de vedere legal să realizezi un IPO în România?
Să pornim mai încet şi să revedem ce e aceea un IPO (initial public offering), adică o ofertă publică primară, astfel cum este denumită în legislaţia autohtonă a pieţei de capital. O definiţie legală propriu-zisă a acestei instituţii nu există în actele normative în vigoare. Cu toate acestea din formularea dată de art.12 din Regulamentul CNVM nr.1/2006, rezultă că o ofertă primară este acea ofertă publică care are ca obiect valori mobiliare propuse de emitent spre a fi subscrise la data emisiunii.
Din această redactare reiese că în cadrul unui IPO avem de-a face cu titluri nou-nouţe care văd lumina zilei în cadrul ofertei respective. Altă idee care se desprinde este aceea că numai emitentul poate să realizeze un IPO-„...valori mobiliare propuse de emitent”- şi nu şi un acţionar, fie el şi majoritar. Din cele două concluzii trase mai sus se naşte şi a treia: un IPO se realizează doar prin majorare de capital social. De fapt, această operaţiune, creşterea capitalului social, reprezintă obiectivul central al iniţiatorului.
Poate ar fi fost mult mai simplu pentru toată lumea dacă legea română a pieţei de capital ar fi conţinut o definiţie clară şi succintă a ofertei publice iniţiale. Dacă pe majoritarii care se crispează la auzul cuvântului „bursă” nu i-ar detensionat, atunci măcar pe oamenii din guvern care au portofolii în domeniul economiei poate i-ar fi ajutat cumva.
Dar pentru o listare trebuie făcute câteva lucruri care nu pot fi evitate.
Întâi şi întâi trebuie convocată şi ţinută o adunare generală. Pe ordinea de zi trebuie să figureze în mod obligatoriu chestiunea majorării capitalului social prin ofertă publică.
Acum, ar putea interveni o primă problemă, numită dreptul de preferinţă al acţionarilor existenţi. Acest drept de preferinţă trebuie fie respectat, ceea ce atrage o oarecare întârziere în realizarea listării, fie ridicat sau limitat în prezenţa acţionarilor reprezentând cel puţin 75% din capitalul social. Dacă majoritarul, care impune în ultimă instanţă majorarea capitalului social şi listarea la bursă, nu controlează trei sferturi din capitalul social, o perioadă de cel puţin o lună va trebui să se permită acţionarilor existenţi să-şi exercite dreptul de preferinţă, conform art. 216 din Legea societăţilor comerciale. În ceea ce priveşte majorarea capitalului social, după cum se ştie, este necesar votul favorabil al acţionarilor ce deţin peste două treimi din capitalul social prezent sau reprezentat în adunarea generală extraordinară.
Convocatorul va trebui să conţină în mod separat şi un punct distinct referitor la problema listării pe piaţa de capital a societăţii respective. Acţionarilor societăţii trebuie să li se permită să voteze în mod separat asupra iniţierii demersurilor privind admiterea la tranzacţionare pe o anumită piaţă sau într-un anumit sistem de tranzacţionare. În principiu, acţionarii unei societăţi pot fi de acord cu majorarea capitalului social, însă pot fi împotriva listării societăţii lor. Tot astfel, acţionarii emitentului respectiv pot fi de acord cu listarea pe o piaţă reglementată dar se pot opune listării pe o altă piaţă reglementată sau pe un sistem alternativ de tranzacţionare. Absenţa unui punct distinct de pe ordinea de zi în cadrul căruia să se precizeze expres intenţia de listare pe o anumită piaţă de capital sau sistem alternativ de tranzacţionare şi asupra căruia acţionarii să aibă posibilitatea să îşi exercite dreptul de vot face ca respectiva hotărâre AGA să fie anulabilă, iar listarea compromisă.
În vederea listării, situaţiile financiare aferente ultimilor trei exerciţii finaciare încheiate trebuie auditate, chiar dacă societatea este verificată de cenzori şi nu de auditori.
Bineînţeles, cel mai important document al IPO-ului este prospectul de ofertă. În lipsa prospectului aprobat de către CNVM oferta publică este lovită de nulitate. Pe de altă parte, prospectul nu poate fi adus la cunoştinţa publicului până când nu este aprobat de către CNVM. Aşadar, al doilea obstacol în calea listării, după cel al obţinerii aprobării acţionarilor, este aprobarea prospectului de ofertă de către autoritatea de supraveghere şi control. Prospectul trebuie să conţină în mod obligatoriu o serie de date şi informaţii destinate unei informări corecte şi complete a publicului cu privire la situaţia economică a emitentului (art.184 alin.1 din Legea nr.297/2004): situaţia activelor şi pasivelor, situaţia financiară, profitul sau pierderea, perspectivele emitentului, ale entităţii care garantează îndeplinirea obligaţiilor asumate de emitent, dacă este cazul, a drepturilor aferente respectivelor valori mobiliare etc. De asemenea, prospectul trebuie să cuprindă şi informaţii privind factorii de risc referitori la emitent şi la tipul de valori mobiliare obiect al ofertei.
Prospectul poate fi întocmit într-o formă unică sau având mai multe componente, potrivit art. 185 din Legea pieţei de capital, adică fişa de prezentare a emitentului, conţinând informaţiile referitoare la acesta; nota privind caracteristicele valorilor mobiliare oferite sau propuse a fi admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată; rezumatul prospectului. Fişa de prezentare trebuie aprobată de CNVM şi este valabilă 12 luni calendaristice.
CNVM este ţinută să aprobe prospectul IPO-ului în maxim 20 de zile de la data depunerii sale, conform art. 188 alin.2 din Legea pieţei de capital. După emiterea deciziei de aprobare a prospectului, oferta trebuie iniţiată în maxim 10 zile lucrătoare, în caz contrar decizia respectivă devenind lipsită de efecte juridice.
Modificările aduse unui prospect trebuie aprobate de CNVM, amendamentele putând fi depuse cu cel puţin 7 zile lucrătoare înainte de închiderea ofertei. CNVM se va pronunţa asupra amendamentelor în maxim 7 zile lucrătoare putând, în cazul aprobării modificărilor, să prelungească durat de valabilitate a ofertei astfel încât între data aprobării amendamentelor şi data închiderii ofertei să existe un interval de cel puţin 5 zile lucrătoare.
Durata minimă de derularea a unei oferte publice iniţiale este de 5 zile, iar cea maximă de 12 luni calendaristice.
Răspunderea pentru realitatea, exactitatea şi acurateţea informaţiilor din prospectul de ofertă public revine: ofertantului- emitent; membrilor consiliului de administraţie al ofertantului sau administratorul unic; fondatorilor, în caz de subscripţie publică; auditorului financiar care a certificat situaţiile financiare, ale căror informaţii au fost preluate în prospect; intermediarilor ofertei; oricărei alte entităţi care a acceptat în prospect răspunderea pentru orice informaţie, studiu sau evaluare inserată sau menţionată.
În cazul în care conţinutul prospectului de ofertă publică iniţială încalcă dispoziţiile legale referitoare la acurateţea, exactitatea şi realitatea informaţiilor şi cauzează prejudicii investitorilor, aceştia pot să introducă o acţiune în răspundere în vederea recuperării prejudiciilor suferite în termen de 6 luni de la data cunoaşterii deficienţei, dar nu mai târziu de un an de la data închiderii ofertei publice.
Oferta publică se închide la data expirării perioadei de derulare sau la data închiderii anticipate, dacă această posibilitate este prevăzută în prospect.